AstroDex

Olimpul astrologic

Anca Simina Martin

Olimpul astrologic

Se spune ca vechii greci si, mai apoi romani, obisnuiau sa antropomorfizeze personalitatile zeilor. Astfel, tinde sa nu ne mire daca Menelaos Ludemis, Hans Brés sau Alexandru Mitru ne povestesc cu atata naturalete despre Junona care ardea in focul geloziei atunci cand Jupiter era imbatat de existenta fragranta a vreunei pamantence sau de dezgustul Venerei atunci cand a aflat ca Vulcan, necioplitul fierar, ii era sortitul. Insa cum ati reactiona, dragi astrologi si fideli cititori, daca noi, fii si fiice ale lui Deucalion si Pyrrha suntem, de fapt, centrele de manifestare ale personalitatilor divine? Daca noi, ca si membre ale Marelui Om al Universului, nu suntem decat o oglinda a acelor lucruri ascunse de ceata cenzurii transcendente? Intr-un cuvant: e gresit sa credem ca in codul nostru genetic sunt inscriptionate niste simboluri atat de profunde descinse chiar din varful de neatins al muntelui numit Cunoastere?

Raspunsul meu este nu, iar scopul acestui articol nu este sa va darame orice contraargument ati putea avea impotriva acestei afirmatii, ci unica sa menire este sa va ofere un moment de meditatie nu neaparat asupra influentelor planetare asupra caracterului uman (chestiune, de altfel, acceptata de orice astrolog), ci asupra impactului istoriei antice si mitologice universale in simbolismul celor zece planete canonice.

Imi place sa cred ca vorba multa este saracia omului, asa cum spune o veche zicala romaneasca si cel mai intelept ar fi sa nu prelungesc la nesfarsit incipitul. Tin sa mentionez ca acest articol nu se considera a fi piatra de capatai in astrologie si nici lucrare de exegeza, luand in considerare faptul ca incerc sa fuzionez doua domenii atat de vaste si profunde ca astrologia si mitologia.

Orice enumerare a planetelor si astrelor intr-o carte de astrologie debuteaza cu "luminarii": Soarele si Luna. Fara astrul suprem, Soarele, viata nu ar exista, iar exponentul acesteia cel mai de seama, omul, nu ar fi luat fiinta nici macar la stadiul de concept. Luna, antonimul Soarelui, devine prin intermediul acestuia o lentila semi-opaca, difuzandu-i lumina puternica, trezind umanitatea in Vlastarul Zeilor.

Inca din vremea vechilor egipteni s-a perpetuat ideea Soarelui ca astru vital si vitalizator. Egiptul, divizat pentru o buna bucata de timp in cele doua Regate, nu a incetat sa creada niciodata intr-o zeitate acceptata unanim ca una dintre cele mai importante avand ca energii demiurgice caldura si lumina. De la Amun-Ra, pana la Aton cel unic, Fiii Nilului au divinizat aceasta putere complexa a astrului zilei, atribuindu-i trasaturi paterne asupra oricarei zeitati. Nici Panteonul grecesc nu a lasat nerasplatita influenta Soarelui, atribuindu-i lui Apollo titlul de zeu al luminii si al artelor frumoase. A doua functie a acestuia nu este una intamplatoare deoarece, fara lumina nu exista viata, iar fara energie procesul creatiei nu are loc.

Soarele si Luna au fost percepute in majoritatea culturilor lumii ca aspecte duale esentiale in existenta omului. De vreme ce si un mamifer poate da dovada de mandrie pentru rapunerea adversarului si de abilitati de conducere a haitei, nu se poate spune ca acesta poseda un fond sentimental puternic care sa il ghideze si sa ii contureze comportamentul. Aceasta latura sensibila a omului a fost explicata prin prezenta Lunii ca astru care, desi dinamizat de lumina Soarelui, "indulceste" stralucirea acestuia, influentand partea nevazuta a caracterului uman. Egiptenii il divinizau pe fiul lui Amon-Ra, Khonsu, ca zeul al Lunii si al trecerii timpului. Impreuna cu Toth, Ibisul-Scrib sacru, se notau in catastiful divin amintirile omului, momentele trecute ale acestuia, readucandu-i-le in memorie odata cu somnul. Desi un zeu masculin, era socotit ca patron al femeilor gravide carora le alina chinurile nasterii. Noaptea a fost catalogata in toate culturile ca o incercare pentru om, un moment al piezelor rele prin analogie cu tenebrele tinuturilor de sub pamant. Grecii i-au asociat-o lui Apollo pe Diana, sora lui, ca zeita a Lunii si a vanatorii. Nu e cazul sa omitem legenda romaneasca veche a celor doi indragostiti blestemati de propria mama sa nu se vada niciodata si anume Soarele si Luna.

Mercur este cunoscut in mitologia greaca drept mesagerul zeilor, patronul talharilor, atletilor si al rascrucilor de drumuri. De unde aceasta analogie bizara? Nimic mai simplu. Mercur s-a impus pe scena Olimpului ca un zeu viclean care s-a folosit de trucuri ale mintii si ale gesticii pentru a obtine informatii sau favoruri din partea celorlalti zei. Gandindu-ne la copiii nostri sau rudele noastre de o varsta frageda ne amintim modul dulce amarui in care uzeaza de sentimentele noastre pentru a primi ceea ce isi doresc; incearca se ne amageasca, ne promit lucruri, se folosesc de diverse tertipuri pentru a li se implini hatarul. La acest aspect s-au gandit astrologii atunci cand au asociat studiile inferioare, dar si notiunea de comert acestei planete. Imaginea clasica a zeului atletic cu coiful si sandalele innaripate ne duc cu gandul la rapiditate, deci calatorii scurte, dar sugereaza si notiunea de sportiv prin agilitate si agerime fizica. I-am atribuit acestei planete si un corespondent mitologic egiptean in elementul Akh, acea parte a sufletului omului care se refera la intelect, la ratiune si la capacitatea de a asimila idei fara o concentrare prealabila.

Venus, prin figura ei rubensiana nascuta din spuma marii, a insuflat o intreaga gama de simboluri si interpretari planetei care ii poarta numele. Astfel, Venus se identifica cu bunul gust, arta, estetica si frumosul. Pana la urma este o corelatie logica si plauzibila de vreme ce aceasta zeita a fost invitata de insusi Jupiter in Olimp gratie frumusetii iesite din comun si a senzualitatii covarsitoare. Simbolizeaza, de asemenea, intruchiparea dragostei pamantesti, intre barbat si femeie. Nu cred ca este gresit sa o consideram pe Isis corespondenta egipteana a Venerei mai ales ca, in perioada ptolemeica, cele doua zeitati s-au suprapus si au format o figura divina comuna, Isis-Afrodita.

Marte, in mitologiile greaca si romana, este partenerul ravnit de Venus, iar cei doi devin protagonistii unei involburate povesti de dragoste. Sexualitatea atribuita planetei care poarta acelasi nume vine tocmai din aceasta atractie sexuala exercitata de zeul Marte pentru Venus. Iliada ne povesteste cum zeul, ranit in lupta, se duce la Jupiter sa caute vindecare, dar acesta il critica si ii indeplineste dorinta cu un gust amar. Ambitionat de criticile rostite de Zeul Zeilor, Marte se avanta in lupta cu un avant si curaj inzecite, reusind sa infranga dusmanul. Din aceasta intamplare descind cuvintele-cheie asemeni impulsului, curajului, incapatanarii, dar si unele speciale, particulare, precum notiunile de accident si operatie. Marile temple de pe malul Nilului il proslaveau pe Sobek, Zeul-Crocodil ca patron al armatei si al soldatilor, oferindu-le energie si putere in lupta si semanand teama printre dusmani.

Jupiter, atat ca figura mitologica, dar si ca simbol al planetei pe care a botezat-o, a dominat cele doua Olimpuri, cel divin si cel astrologic, cu abilitate si intelepciune, pedepsind Titanii care doreau sa cucereasca profunzimea vazduhului. Dintre toti zeii, Jupiter nu a dat dovada doar de abilitati remarcabile de conducator si judecator, ci s-a bucurat de o reala popularitate printre muritori cu care nu ezita sa se amestece din cand in cand, devenind astfel subiectul unor numeroase serbari si festivaluri. Este considerat patronul stiintelor umanistice, dar si al religiilor, deoarece el a atribuit puterea fiecarui membru al Olimpului. Thoth poate fi considerat corespondentul egiptean al Zeului Zeilor, mecanismul divin care punea ceilalti zei in miscare, Scribul Suprem care tinea socoteala pozitiilor Pamantului, astrilor, "stelelor calatoare", patron al Logos-ului fara de care nu ar fi existat nimic.

Mitul lui Saturn este o reinterpretare a motivului detronarii si uciderii tatalui, din pricina faptului ca, asemeni lui Uranus, pozitia ii este amenintata de unul dintre fii. Prin urmare, bantuit de blestemul tatalui sau, se hotaraste sa-si devoreze fiii de cum acestia se nasc. Rhea, sotia sa, innebunita de durere, doreste sa-si salveze macar un urmas si ii ofera, in loc de un nou-nascut, un bolovan imens. Astfel, Jupiter scapa de falcile ucigatoare ale lui Saturn si creste alaturi de capra Amalteea care il hraneste cu ambrozie. Raceala si detasarea lui Saturn fata de fiii sai i-a adus sfarsitul, deoarece, tanarul Zeu ajutat de coasa de otel faurita de Rhea, isi ucide tatal din pantecele caruia isi recupereaza fratii. Saturn intruchipeaza astfel pesimismul si raceala, atitudini care nu fac altceva decat sa creeze obstacole si intarzieri. Nu e de mirare ca guvernatorul secundar al Varsatorului este Saturn, tocmai datorita acestei ciclicitati a mitului tatalui detronat. Parafrazand un autor contemporan, pot spune ca "Fiul care isi paraseste parintele, devine tata", insa depinde doar de el daca soarta lui este o replica a cea pe care a trait-o tutorele sau. La egipteni, Horus cel Tanar ar putea fi echivalentul lui Jupiter care isi rapune, de data aceasta, unchiul, zeul Seth. Simbolismul acestuia poate echivala si cu Geb, pamantul fertil, Tatal Zeilor din cultura egipteana.

Uranus este, fara niciun dubiu, cel mai fascinant vortex de informatii de sorginte istorica, mitologica, astrologica si divinatorie, cufundandu-si radacinile intr-o serie de culturi atat de variate si, aparent, atat de diferite. De la deitatea nascuta din Haos a vechilor greci la figura paterna a lui Lakshmi, Afrodita cea hindusa la Ptah de la egipteni care a visat "creatia" si pana la cartea ultima a setului tarot de Marsilia in simbolul Dansatoarei Universale. Uranus este acea entitate divina primordiala care din nimic a facut totul, udand seara de seara pamantul, pe Gaia, care nu a intarziat sa rodeasca, oferindu-i nenumarati fii printre care Titanii si Ciclopii. Nemultumit de acestia, ii supunea unei existente inlantuite in Tartar, cauzandu-i o imensa durere Gaiei care era martora incarcerarii fiilor ei. Acest comportament este pedepsit insa de Saturn, cel mai viteaz dintre Titani, care isi detroneaza tatal ajutat de o arma magica confectionata de mama sa. Desi acest mit nu pare a avea vreo legatura aparenta cu semnificatiile planetei Uranus, la o privire mai atenta vom observa ca Uranus a aparut printr-o revolutie, asemeni unei idei care se naste din Haos si creste in mintea cuiva, apoi rodeste, ramificandu-se pana in cele mai mici detalii. Acele idei, desi ivite dintr-o utopie a perfectiunii si a desavarsirii, nu se dovedesc mereu pioniere ale unor idealuri marete, degenerand in excentricitate si non-sens. Dar tocmai acea idee, bruta si neslefuita la inceput, se potentializeaza, devine un act in sine, atragand alte si alte conexiuni formei sale incipiente si traducandu-se prin actul practic. In acelasi fel, Saturn isi elibereaza fratii, instaurand o noua dinastie, conducandu-i cu o mana de fier spre afirmarea locului in Olimp. Nici egiptenii nu au nesocotit acest element primordial, pionier al existentei de orice fel, intruchipandu-l prin venerarea lui Tefnut, Apa, umezeala care hraneste pamantul si da nastere a tot ce este viu.

Simbolismul planetei Neptun care graviteaza in jurul notiunii de iluzie, sacrificiu si ideal nu sunt chestiuni aleatoare. Panteonul grecesc il omoagiaza pe zeul Neptun ca o divinitate impulsiva, o reflexie la propriu si la figurat a fratelui sau Jupiter. Se spune ca mania sa putea cauza cutremure, furtuna si revarsari de ape, iar conceptul de sacrificiu pentru calmarea zeului nu era strain. Cantul sirenelor ilustrat atat de sugestiv in periplul lui Ulise creeaza o serie de conexiuni logice si rationale cu conceptele de muzica si hipnoza, iar marinarii care se aruncau in larg pentru a le atinge evadau realitatea cotidiana, incercand sa se faca una cu idealul aparent al creaturilor marilor. Desi nu are un corespondent egiptean direct, atributiile lui Neptun par sa se identifice cu cele ale zeitei Hathor. Aceasta nu era considerata doar zeita muzicii si a poeziei, ci si protectoarea Nilului si era responsabila cu inundarea anuala fertilizatoarea a malurilor Nilului.

Pluto, ultima planeta canonica astrologica, vine sa incheie ciclul acestora, asa cum la sfarsitul vietii, exista moartea. Aceasta, in simbolistica plutoniana, nu este vazuta ca un act terminal, de capatai, ci determina o renastere, o regenerare, o speranta pentru mai bine si mai frumos. Ca protector al Tinutului Umbrelor, Pluto dirijeaza cu versatilitate suflete celor raposati de pe raul Styx in Infern, protejand acest taram cu strasnicie de oricine ar dori sa se aventureze in tenebrele lui. Desi o rapeste pe Persefona mamei sale Ceres, aceasta este etern vrajita de sexualitatea animalica de care da dovada zeul si, desi e scapata din ghearele acestuia, alege sa-si petreaca un sfert din fiecare an cu acesta. Acel moment este considerat a fi iarna, ca o analogie a clipei finale a vietii. Casa a VIII-a a Mortii si a Regenerarii nu controleaza doar aceste concepte duale, ci se refera si la finantele altora, deoarece, grecii antici considerau ca, prin sudoarea fruntii, zeul se imbogatea. Sa nu uitam insa faptul ca fiind o divinitate subpamanteana, guverna si peste minele de aur din care se extragea materia prima pentru monezi si bijuterii. Osiris, zeul egiptean al vietii de dincolo, este echivalentul aproape perfect al lui Pluto, simbolizand, in aceeasi masura, moartea si renasterea.

Supunandu-ma canoanelor literaturii, ar trebui sa imi sfarsesc pledoaria cu o concluzie care sa insumeze si sa sublimeze continutul concentrat al articolului. O sa indraznesc sa uit ca asa se procedeaza corect si o sa consider ca aceasta uniune perfecta intre cele doua Arte ale umanitatii, Istoria si Astrologia, a inceput inainte de timp si se va sfarsi doar atunci cand Soarele nu se va mai naste la zorii zilei. Astfel, ce autoritate am eu, simplu muritor, sa despart acest cuplu sacru ideatic?


Notă:
Dacă nu înţelegeţi vreun termen folosit, vă invităm să consultaţi dicţionarul astrologic.